This is the future! A nice one!
vineri, 29 mai 2009
luni, 18 mai 2009
Despre lucrurile simple ...
Nu am mai postat de cateva zile...si nici nu ma pot decide sa scriu ceva anume azi.
Am dat peste niste poezii si ma gandeam ....ca poate mai avem o sansa ...
Va propun spre citire o poezie ...care nu trebuie sa va intristeze, trebuie doar sa va abata putin atentia de la "Tara fara speranta" si sa va aduca aminte ca sunt lucruri mai importante ... de fapt cele mai importante. Cei din jurul nostru , cei care conteaza. De cand sunt parinte , vad aceleasi lucruri cu alti ochi. Deci , despre parinti....
" Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns."
"REPETABILA POVARA" - Adrian Paunescu , poetul
Am dat peste niste poezii si ma gandeam ....ca poate mai avem o sansa ...
Va propun spre citire o poezie ...care nu trebuie sa va intristeze, trebuie doar sa va abata putin atentia de la "Tara fara speranta" si sa va aduca aminte ca sunt lucruri mai importante ... de fapt cele mai importante. Cei din jurul nostru , cei care conteaza. De cand sunt parinte , vad aceleasi lucruri cu alti ochi. Deci , despre parinti....
" Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns."
"REPETABILA POVARA" - Adrian Paunescu , poetul
miercuri, 6 mai 2009
Tara fara speranta...(ep.nesfarsit)
E omeneste : cu cat ai mai mult , cu atat vrei mai mult. Nu-ti lipseste ceva ce nu stii ca exista...
Totusi , pana cand? Pana cand tara asta va sta capra? Cat va mai putea indura ? Cat ii mai rabda Dumnezeu pe cei care , chipurile , se cocoata acolo sus in interesul tarii si ai oamenilor pe care ii reprezinta. Cat se mai poate fura? Cat se mai poate indura? Cand si cum s-a intamplat ca animalele sa conduca oamenii?Si cand au devenit animalele de sus atat de feroce? Zi de zi vedem doar cum haitele se sfasie intre ele , vedem cum animalele musca din alte animale si cum in fiecare zi vaneaza si ultima farama de la oamenii care nu mai au nimic. Intelegeti ? Unii nu mai au nimic... Ce mai vreti de la ei?
Tot auzim pe la tv ca tara asta are conducatorii pe care ii merita.... Asa o fi ....dar nu uitati , animalelor... ca istoria e ciclica ! Oamenii nu se manaca intre ei ca si animalele... ei nu vor mult si nu le trebuie mult! Dar NIMIC e PREA PUTIN!
"Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!
O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!
De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; -
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!
Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ - şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!
N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!
Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!
N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!"
pt. unii conationali : George Cosbuc - "Noi vrem Pamant"
Totusi , pana cand? Pana cand tara asta va sta capra? Cat va mai putea indura ? Cat ii mai rabda Dumnezeu pe cei care , chipurile , se cocoata acolo sus in interesul tarii si ai oamenilor pe care ii reprezinta. Cat se mai poate fura? Cat se mai poate indura? Cand si cum s-a intamplat ca animalele sa conduca oamenii?Si cand au devenit animalele de sus atat de feroce? Zi de zi vedem doar cum haitele se sfasie intre ele , vedem cum animalele musca din alte animale si cum in fiecare zi vaneaza si ultima farama de la oamenii care nu mai au nimic. Intelegeti ? Unii nu mai au nimic... Ce mai vreti de la ei?
Tot auzim pe la tv ca tara asta are conducatorii pe care ii merita.... Asa o fi ....dar nu uitati , animalelor... ca istoria e ciclica ! Oamenii nu se manaca intre ei ca si animalele... ei nu vor mult si nu le trebuie mult! Dar NIMIC e PREA PUTIN!
"Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!
O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!
De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; -
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!
Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ - şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!
N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!
Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!
N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!"
pt. unii conationali : George Cosbuc - "Noi vrem Pamant"
luni, 4 mai 2009
Am reusit ...
...sa vad "Egoistul" ! Finally!
L-am vazut stand pe scari , sala ( mica de altfel , probabil ca Actorul nu ar mai putea face fata unei sali mai mari) fiind arhiplina la cea de-a 101-a reprezentatie a acestei piese in regia si cu concursul complet al marelui Radu Beligan. Cum v-am spus , ma chinui de foarte mult timp sa reusesc sa vad piesa asta. Nu stiu de ce , nu am citit cronici sau alte pareri despre ea. A meritat cu varf si indesat. Doua ore full cu Beligan(copyright-ul datorat unei prietene) care tocmai au devenit cele 2 ore favorite din viata mea de spectator de teatru. Astazi am citit si cronicile acestei piese perfecte. Pare intr-adevar o piesa testament a autorului , dar mai mult decat atat , spectatorul pare sa nu mai stie daca este o biografie a autorului sau a interpretului ...pt. ca rolul asta ( spun asta dupa ce am vazut cu ochii mei) pare a fi fost facut pentru Radu Beligan. De altfel , cei doi s-au si cunoscut personal (Beligan si Anouilh), acum vreo treizeci de ani.
Pentru spectator , cele 2 ore trec repede , pe nestiute, concentrat fiind sa simta cat mai intens ce transmit cei de pe scena. Din pacate , desi piesa are un umor destul de transparent , la final ramai fara sa vrei cu un gust amar. Realizezi ca Beligan se transpune total in rol si ca joaca cumva un ultim rol ... stiind ca va pleca. Asa cum cum piesa pare un testament al autorului , interpretarea marelui Radu Beligan pare un testament artistic al Actorului.
La sfarsit ...ramai aplaudand minute in sir , incercand sa-ti incarci retina cu imaginea lui asa cum multumeste la final pt. aplauze. Un gigant!
Si pentru ca aplauzele nu se terminau , el a mai deschis odata usa si a multumit inca o data publicului din prag...atunci mi-a venit sa plang putin...
L-am vazut stand pe scari , sala ( mica de altfel , probabil ca Actorul nu ar mai putea face fata unei sali mai mari) fiind arhiplina la cea de-a 101-a reprezentatie a acestei piese in regia si cu concursul complet al marelui Radu Beligan. Cum v-am spus , ma chinui de foarte mult timp sa reusesc sa vad piesa asta. Nu stiu de ce , nu am citit cronici sau alte pareri despre ea. A meritat cu varf si indesat. Doua ore full cu Beligan(copyright-ul datorat unei prietene) care tocmai au devenit cele 2 ore favorite din viata mea de spectator de teatru. Astazi am citit si cronicile acestei piese perfecte. Pare intr-adevar o piesa testament a autorului , dar mai mult decat atat , spectatorul pare sa nu mai stie daca este o biografie a autorului sau a interpretului ...pt. ca rolul asta ( spun asta dupa ce am vazut cu ochii mei) pare a fi fost facut pentru Radu Beligan. De altfel , cei doi s-au si cunoscut personal (Beligan si Anouilh), acum vreo treizeci de ani.
Pentru spectator , cele 2 ore trec repede , pe nestiute, concentrat fiind sa simta cat mai intens ce transmit cei de pe scena. Din pacate , desi piesa are un umor destul de transparent , la final ramai fara sa vrei cu un gust amar. Realizezi ca Beligan se transpune total in rol si ca joaca cumva un ultim rol ... stiind ca va pleca. Asa cum cum piesa pare un testament al autorului , interpretarea marelui Radu Beligan pare un testament artistic al Actorului.
La sfarsit ...ramai aplaudand minute in sir , incercand sa-ti incarci retina cu imaginea lui asa cum multumeste la final pt. aplauze. Un gigant!
Si pentru ca aplauzele nu se terminau , el a mai deschis odata usa si a multumit inca o data publicului din prag...atunci mi-a venit sa plang putin...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
